Noapte era limpede și cerul strălucea. Pantofii fetei, cândva lustruiți, erau acum pătați. A coborât din tren cu inima strânsă în piept, simțindu-se mai speriată ca niciodată. Facultatea la care visa să intre tocmai o respinse și viitorul se întindea în fața ei ca o stradă pustie.
Gara era luminată de câțiva stâlpi care pâlpâiau slab, aruncând umbre tremurătoare pe peron. Oamenii se înghesuiau spre scări cu telefoanele la ureche, țipând și îmbrâncindu-se într-o grabă nejustificată. De obicei vă grăbiți toți - fără scop, doar ca să nu rămâneți pe loc.
Își petrece șuvițele blonde după urechi și ofteză prelung. Se retrage din calea mulțimii, ca să nu fie victima unei căzături, și își ridică ochii spre cer. Este uluitor de frumos. Și totuși, cât de rar îl mai vedeți! Uitați că lucrurile cu adevărat speciale se ascund în banalul din jurul vostru, în ceea ce priviți zilnic fără să obserați.
-Este o seară minunată!
Tresare la auzul glasului slab, cu un accent răgușit, și se răsucește spre posesorul vocii: o bătrânică, cu ochii mici și fața lungă. Părul cărunt și nasul mic, roșu de la frig. Zâmbea prietenos, așezată pe o bucată de carton, îmbrăcată modest și cu un telescop lung înclinat spre ea. Era înconjurată de vederi cu stele și tablouri picate înfățișând cerul nopții și câmpuri nesfârșite. Fiecare era special, urmărind alte povești. În unele vedeam un bărbat cu ochii verzi și părul negru care zâmbea fascinat, prinvind cerul cu ochii strălucitori. Altele înrămau doi copii, o fetiță cu părul scurt zburând în aer, ciufulit, și un băiețel cu părul brunet și creț, râzând din tot sufletul privind fetița murdară de noroi pe șorț. Mai erau și câteva care subliniau doar constelațiile în lumini uluitoare, sau două siluete estompate printre ierba înaltă a câmpului. Toate erau pictate cu grijă și pasiune, evidențiind emoție.
-Sunteți observator? întrebă Alia privind telescopul.
Bătrâna râde scurt, aplecându-și capul.
-Mai degrabă m-aș numi o veche prietenă a cerului. Nu de meserie, dar de nădejde.
Alia zâmbește vag, iar când liniștea se prelungește, șoptește:
-De ce stați aici?
-Pentru că aici întâlnesc mulți oameni cărora le amintesc ce e acolo sus, râde indicând cerul. Și mie mi-a trebuit să-mi se spună ca să realizez.
Fata își înclină capul, curioasă.
-Cineva, oftează bătrâna, mi-a spus cândva că singura cale spre a trăi mai mult și mai departe este cerul. Spunea că astronomia este știința distanțelor imposibile. Eu, la acel moment, credeam că e doar o altă formă de izolare. Ce alinare aduce cerul?
Își apleacă privirea în poală.
-Câmpul este cel mai special loc din care poți privi cerul. Acolo eternitatea se împletește cu efemeritatea, magicul cu banalul și viața cu magia. Noi de acolo îl priveam mereu.
-Voi? șoptește Alia.
-Fratele meu și cu mine. Mi-a spus despre stele de la șase ani, dar eu le-am văzut abia după o viață trăită împreună, le-am văzut cu adevărat când el nu a mai putut. Când și-a pierdut vederea, și odată cu ea și-a pierdut și singura cale de a trăi dincolo de lumea noastră.
Ridică privirea spre mine înlăcrimată.
-În fiecare seară îi povesteam ce stele văd, am citit multe cărți de astronomie ca să le deosebesc. Mă asculta liniștit, uneori zâmbea de fericire când auzea ceva despre Venus sau Sirius, însă preferatatele lui erau perseidele. Aștepta luna august cu emoție.
Ridică din umeri învinsă.
-Dar de când și-a pierdut vederea... nu mai era el. Îmi amintesc și acum ultimele lui cuvinte...
Își șterge o lacrimă, iar Alia aprobă din cap, îndemnând-o în tăcere șă își exprime suferința reprimată:
-Viața e mult prea scurtă ca să nu fie trăită și văzută. Iar eu, fiind conștient cât de puțin mai am, vreau să văd tot ce uităm să privim de obicei. Și în timpul rămas vreau să privesc cerul. Ziua, când norii sunt desenați pe cer și seara când stele strălucesc. Vreau să analizez fiecare stea, vreau să mă bucur de lumina lor care să îmi rămână vie în minte și când nu o să o mai pot vedea.
Își drege vocea:
-Cândva ți-am spus că stelele sunt calea de a trăi departe de această lume și chiar așa e! Cu fiecare privire ridicată spre cer am înțeles că lumea nu se termină aici. Mintea mea a călătorit mai mult decât picioarele m-ar fi purtat vreodată. Iar de acum, pentru că nu voi prinde să văd perseidele din ultima lună de vară, îmi doresc să împărtășim aceste călătorii. Vreau acum ca tu să vezi stele pentru mine. Pentru amândoi. Și nu vreau să vezi doar lumina lor, ci să vezi tot ceea ce se ascunde în spatele acestora. Vreau să le vezi visele, dorurile și amintirile celor ce au privit înaintea ta. Vreau să vezi totul, pentru că sunt atât de multe de văzut!
Privind cerul continuă:
-Vreau să știi că și eu am fost o stea. Am ars puternic, m-am stins, dar lumina ei rămâne vie, ajunge la tine, chiar și după ani-lumină.
O privește cu lacrimi în ochi. Alia credea că lumea este înconjurată doar de alb și negru, când de fapt, ea a ars întodeuna în culori vii. Acum știa că viața putea arde, chiar și pentru o clipă, la fel de intens ca o stea, deși voi nu observați. Astronomia este știința distanțelor imposibile. Poate așa sunt și visele... multe dintre ele rămân doar lumini îndepărtate,
-El visa la aventuri, continuă bătrâna, la călătorii printre stele, la nopți în care totul părea posibil. Acum nu mai poate visa, și totuși, pentru o clipă, în întinderea infinită a cerului, pare că zâmbetul lui îmi răspunde dintr-un colț nevăzut al universului. Fiind fericit undeva acolo.
Surâd și o lacrimă îi traversează obrazul Aliei.
-Pare minunat să vedeți lumina din întuneric. Mai ales când doare. Dumneavoastră vedeți stele ca o șansă de a vorbi cu el. Cum? Cum reușiți?
Bătrâna pufnește ușor.
-Sensul, draga mea, nu este în stea, ci în privirea care o vede! În omul care, deși știe că totul este efemer, alege să iubească și să trăiască oricum. Iar în viața nu este doar o stea pe cer, sunt milioane, infinite! Nu uita că toate sunt posibilități.
Aliei îi sună telefonul. Mama ei a ajuns cu mașina.
-Vreau un tablou! spune fata dintr-o suflare. Vă rog!
Bătrâna îi zâmbește. Le privește pe rând, apoi alege unul. I-l întinde: o fată care atinge o stea uriașă. Pe chip are o expresie stupefiată, dar nu îndrăznește să își retragă mâna.
Alia se caută în buzunare când bătrâna o oprește:
-Este un cadou, pentru că mă bucur că ne-am întâlnit!
Fata zâmbește. Abia când ajunge acasă și întorce tabloul vede cuvintele scrise caligrafic: ,,Sensul vieții e să ardem, să iubim și să lăsam în urmă lumină”
Când i-am zărit pacea din ochii ei căprui, am înțeles că mă pot retrage. Am urcat iar spre nori.
Priveam câmpul. Lumina argintie a soarelui se aplecă asupra firelor scurte de iarbă. Eram martorul unui vis, un contrast, o îmbrățișare a magiei. Clipele se scurgeau, de parcă îmi treceau printre propriile degete, iar eu nu eram speriat. Nu îmi era teamă de cât de singur eram sau că amurgul ascundea viața din jurul meu, iar eu deveneam un ecou al propriei persoane.
Ating spicele de grâu care anunțau încheierea verii. Inspiram mirosul viu al naturii. Am înaintat cu capul atât de gol, nu lipsit de gânduri, gol, pentru că era lipsit de gânduri copleșitoare. Mă gândeam, la orizontul infinit, la lumina aurie a razelor, la contactul pielii mele cu pământul moale. Puteam să simt fără să doară.
Sora mea îmi era prezentă în suflet. Iubirea pe care i-o purtam dăinuia dincolo de orice teamă. Iar refugiul pe câmp reflectă năzuința mea de a trăi iar aprope de ea. Câmpul era spațiul magic în care noi ne retrăgeam când zilele ne erau poveri grele la gât, și doar aerul blând ne mai atingea sufletul.
Noi nu știam exact când devenisem doar noi doi pe lume. Poate în noaptea în care casa a rămas prea tăcută, sau poate în dimineața în care nimeni nu i-a mai trezit. Dar știam un lucru sigur: cerul fusese mereu acolo.
În fiecare seară, urcam pe acoperișul vechi, unde lemnul scârțâia sub pașii noștri, și priveam stelele cum se contropea cu peisajul etern al câmpului.
-Vezi steaua aia? întrebam, arătând la întâmplare.
- Da.
- E a noastră.
Lara nu mă contrazicea niciodată.
Pentru mine, fiecare stea avea o poveste. Unele erau amintiri, altele promisiuni. Iar unele... erau dorințe pe care nu îndrăzneam să le spun cu voce tare.
Lara era diferită. Ea nu credea în povești. Dar credea în mine.
Într-o noapte, cerul părea mai luminos ca niciodată. Aerul era rece, iar liniștea — apăsătoare. Lara nu mai vorbea. Doar privea.
-Ce e? am întrebat.
Lara a ezitat.
-Crezi că fericirea e reală? Sau doar ceva ce ne imaginăm ca să nu ne fie frică?
Am rămas tăcut pentru câteva secunde. Apoi m-am așezat lângă ea.
-Cred că... nu e ceva mare. Nu e ca în povești.
-Atunci ce e?
-E asta.
Lara s-a întors spre mine.
-Asta?
Am dat din cap.
-Noi. Aici. Fără să fugim. Fără să ne ascundem. Doar… împreună.
-Privind stele, adaug, deoarece astronomia este știința distanțelor imposibile.
Pentru prima dată în mult timp, Lara a zâmbit. Nu acel zâmbet grăbit, care dispare repede. Ci unul real, liniștit.
-Atunci... dacă asta e fericirea, nu e chiar atât de complicată, a șoptit ea.
Am găsit-o Lara! strig acum.
Îmi era dor de sora mea, dar nu există creștere fără durere, nu există noi începuturi fără a renunța la ce am fost. Chiar și așa, cu fiecare pas, învățăm că, deși nu e ușor, poate că trebuie să mergem mai departe pentru a deveni cineva mai puternic, mai înțelept și, poate, mai liber.
Natura are darul de a păstra amintirile în cele mai simple lucruri. Uneori, un câmp nu e doar un loc, ci o pagină de suflet pe care iubirea și-a scris povestea.
– Câmpule, mă pierd în tine ca într-un vis.
Mi-am spus odată cu ultima briză care a luat cu ea ultimele fragmente ale dureri. Ajunsesem undeva, iar acest undeva era raiul. și privindu-mi sora care vorbește despre stele și care crede în mine, mi-am promis că o voi revedea. Că vom sta împeună aici.
Câmpul era raiul.