Tremur. Înțeleg, într-un final că nici măcar o lecție, un seminar sau o experiență nu te pregătește pentru durerea ce va veni atunci când nu te aștepți. Mai ales când nu e suferința ta, dar te doare de parcă propriul corp a fost martor la toate ororile acelea. De parcă tu ai trăit moartea lor.
Nimic nu m-a pregătit pentru durerea asta. Pieptul mi s-a strâns în degetele ei, sufocându-mă. Durerea e o nenorocită. Mi-am permis să o urăsc, să mă urăsc, să cred că sunt ghinionist, un minut lung.
Am fost terapeut timp de cinsprezece ani, am tratat oameni cu ușurință, am intrat în pielea lor având greșita impresie că simt ce simt ei. Le-am preluat durerea la începutul ședințelor, când ei nu erau conștienți de ce ar trebui să doară, iar când vindecarea se apropia cu pași mari le-am transmis-o înapoi. Era rândul lor să simtă. Dar nu, niciodată nu înțelegeam pe deplin cum se simt.
Am crescut într-o familie uriașă, nouă copii și doi părinți obosiți. Am fost ultimul, o povară grea. Când m-am născut, primii mei frați se pregăteau să se angajeze. De-a lungul anilor, atenția a fost mereu îndreptată spre următorul frate care făcea ceva, o reușită, în timp ce eu eram pierdut prin spatele lor, uitat. Nu mă consider ghinionist, ci doar mai puțin norocos decât cei mai mari dintre frații mei. Am rămas ultimul acasă, după ce sora mea mai mare cu doi ani s-a căsătorit, apoi am reușit să merg și eu la facultate. Tata murise și mama era cu ochii pe nepoții ei când a venit rândul meu să fiu în centrul atenției — lucru pe care nici nu mai mi-l doream după ce am crescut mereu în umbră. Așadar, abia atunci când am plecat la primul seminar le-am spus că am intrat la Facultatea de Psihologie. Cei opt frați ai mei m-au felicitat scurt, amintindu-și parcă abia atunci de existența mea, două dintre surori mi-au trimis după primele trei luni de facultate un mesaj de felicitări, iar vătaful familiei, Tomy, mi-a încurcat numele cu vărul nostru îndepărtat. Ce-i drept, Ignor și Ian seamănă.
Dar i-am înțeles pe toți, nu m-am simțit nici atunci ghinionist, pentru că eu am avut parte de o familie, umbrită, într-adevăr, dar am avut pe cine să strig mamă sau tată. Am avut copii cu care să mă joc și mâncare caldă, deci nu sunt ghinionist. Le înțelegeam ignoranța față de mezinul casei, pentru că diferențele de vârstă erau uriașe, iar viețile lor aveau alte întorsături față de a mea. Ei deja întâmpinau copii și joburi obositoare, în timp ce eu intram cu pași mici în lumea adulților. Nu am fost supărat pe niciunul, nici măcar pe părinții mei. De-a lungul anilor, am înțeles că nu am fost neapărat dorit; de fapt, am fost o surpriză, dar, cu toate acestea, m-au iubit, în felul lor degajat și rece. Când am analizat în facultate viața mea, am realizat că nu și-au arătat niciodată neapărat iubirea... dar nici nu m-au făcut să mă simt nedorit. Mă simțeam acasă cu ei. Chiar dacă eram uitat și pierdut printre ei, eram acasă. Aveam o casă.
După ce am studiat psihologia, am înțeles cât de nesănătos a fost traiul meu — mezinul care a fost crescut cu neatenție, lipsă de iubire, și multe alte „sindromuri”, așa cum obișnuiesc să numesc traumele. Dar, în ciuda faptului că sunt conștient de toate acestea, iar pacienților mei le ofer cel mai bun tratament — pe cel pe care nu mi-l ofer și mie — pentru că prefer să ascund că am trăit o viață tristă, că unii mă consideră nefericit sau ghinionist. Ignor faptul că terapeuții m-ar considera dispus vindecării sau traumatizat. Pentru că nu sunt. Cazul meu este un caz fericit, cel puțin față de altele, nu ideal, dar când a fost viața perfectă?
A fost greu să învăț și să conștientizez că traiul meu mi-a adus traume, dar m-am concentrat cu lejeritate pe cazurile celorlalți, lăsându-mă la urmă. Alții duceau poveri mai grele decât mine. Mai ales, când în ultimul an, am întâlnit-o pe Annie, viitoarea mea soție, care la momentul respectiv studia medicina. După trei ani am cerut-o și după alți trei a dat naștere unui copil. Era deja doctoriță pediatru când Mary s-a născut. Nici atunci nu am primit felicitări de la familia mea, mama murise cu un an în urmă, iar eu nu mai țineam legătura cu niciunul dintre frați. Dar... eram norocos. Aveam o nouă familie, una iubitoare, o soție și o fiică minunată. Cum să fiu considerat ghinionist când am câștigat atât de mult?
-Domnule Igor, spune terapeuta mea Tania, erați într-adevăr cu adevărat norocos, așa cum obișnuiați să vă numiți.
E amuzant că și noi, terapeuții, avem nevoie de terapeuți. Am pufnit în sinea mea. Femeia mă privește cu milă.
-Dar apoi...
Nu o mai aud. Știu ce urmează, am tot discutat despre asta.
„Discutăm în fiecare săptămână, aiurito!” îmi vine să îi spun.
Când Mary a împlinit cinci ani, mama ei a fost diagnosticată cu...
-Miocardită virală acută, șoptește Tania, după ochelarii ei imenși.
O boală groaznică. Inflamația severă a mușchiului inimii, cauzată de infecție virală. Evoluază rapid, afectând funcția cardiacă și ducând la insuficență cardiacă fulminantă sau aritmii mortale. Nu ne-a prevenit nimic, și deși Annie era prudentă, am confundat boala cu o simplă gripă. A început să se simtă rău la scurt timp după ce Mary a fost atacată de o răceală cumplită. Credeam că a preluat infecția. Am încercat toate medicamentele, de la antiinflamatoare non-steroidiene la cele pentru insuficență cardiacă. A urmat o dietă săracă în sare și nu consuma nimic „tare”.
A fost așa tristă când a realizat că i s-a împlinit frica cea mai mare: a rămas imobilizată la pat; putea să se miște, dar, pentru binele ei trebuia să se odihnească constant.
-A fost groaznic, spune Tania, mai ales când cea mică...
Mary nu a înțeles situația, mai ales când a răcit iar și i-am interzis să își vadă mama.
-Când nu a putut să o vadă...
Orice infecție putea slăbi și mai mult inima lui Annie. Nu puteam să îmi văd soția murind mai repede decât anticipasem, mai ales când puteam preveni situația, dar a durut să îmi văd fetița urându-mă că nu o las să deschidă ușa spre camera mamei ei muribunde.
Tati, te urăsc! Te urăsc! Te urăsc! țipa ea. Mi-o furi pe mami! De ce mi-o furi pe mami? Tu de ce stai cu ea și eu nu? Mi-e dor de ea.
Am angajat o bonă, pentru că Mary nu mă mai voia în preajma ei. Nici Annie nu era încântată de situație, dar atunci când știi că timpul tău e mai limitat decât de obicei, nu vrei să stai supărat pe cei dragi. Annie mă iubea. A fost singura care a venit la absolvirea mea și care nu a râs de faptul că mergeam șchiopătând. Când eram mic, căzusem de pe acoperiș. Piciorul meu a fost salvat, dar cicatricile au rămas. Oriunde mă duceam, orice petrecere la facultate, ceilalți râdeau de mine, dar ea nu a râs niciodată. M-a ajutat.
-Ce v-a spus soția dumneavosastră ultima oară?
Că inima ei, slabă și bolnavă, a fost suficient să mă iubească.
-Reamintește-mi, te rog...
Mereu îți repet Tania, când o să ți minte? Eu nu îmi tratez așa pacienții. Reține ce îți spun!
-Ți-a spus și că nu era vina ta, că toate cele întâmplate nu au legătură cu ghinionul tău? Că ești norocos și că să nu crezi că doar ai pierdut în anul acela, ci ai și câștigat?
Da, da. Mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc la pierderea ei, ci la câștigarea fiicei noastre. O voi avea mereu pe Mary, Annie trăiește prin ea. Le am pe amândouă într-o variantă minunată. O aveam pe fiica noastră, fructul iubirii dintre noi doi. Eram câștigat! Despre ce ghinion vorbește Tania?
A fost greu? Cu siguranță. Am pierdut prima persoană care mi-a arătat iubirea pe care mi-o poartă, dar m-am concentrat pe altceva. Pe lângă amintiri, o inimă recunoscătoare că am cunoscut ce înseamnă să ai un partener devotat și pace, mi-a lăsat în urmă și o fiică. Un dar de rămas bun.
-Annie a murit în urma unei complicațiii fulminante.
Șase luni mai târziu de când aflasem de ce suferă, în ajunul Crăciunului. Nu am avut brad sau luminițe. Fata mea a avut un Crăciun plin de negru și suferință. M-am urât că nu am fost în stare să îi ofer ce aveau colegii ei la școală. Și nu doar atunci. În anii ce au urmat, Mary a dus lipsa de obiceiuri. Moș Crăciun a întârziat și anul viitor, iar la ședința cu mamele a fost singura însoțită de tatăl ei șchiop și trist. Anii mai târziu a întâmpinat alte întârzieri, care au legătură cu lipsa mea de instincte materne, de care fiica mea nu a mai avut parte de la cinci ani. Am conciediat bonele pentru că Mary nu le suporta, spunea că nu vor putea niciodată să o înlocuiască pe mama ei și refuza să coopereze. Nici cu mine nu era prea deschisă.
-Cum a fost pentru Mary?
Groazic. Nu a vorbit cu mine trei luni, credea că e vina mea. Îmi spunea mereu că e vina mea.
Tati, tu ai ucis-o pe mami. Nu mai ești eroul meu, eroii salvează pe cei pe care îi iubesc.
Nu m-am supărat pe ea. Era un copil rătăcit fără mamă. Pierduse doar prima ei figură maternă. Nu își cunoștea bunicele și nici mătușele. Avea doar șase ani. Normal că i-a fost greu, normal că m-a găsit vinovat. Am înțeles-o. Nu m-am supărat pe ea. Nu m-am supărat nici pe Annie, doar nu a fost vina ei. Nu eram supărat pe nimeni. Nu era vina nimănui că nu am avut noroc.
Nu! Nu! Am fost norocos. Alții nu au nici măcar cât eu am avut! mă cert pentru gândul greșit.
-Viața își revenise după puțin timp, nu?
Da. Mary m-a iertat din fericire. A început să accepte că rămăsese doar cu mine. A acceptat ce i-a rămas. Am locuit împreună, eram fericiți cumva. Aveam grijă unul de celălalt, o iubeam cât și pentru Annie. A trecut repede generala, copii erau uneori răi cu ea, dar a fost de mică puternică. Pe la treisprezece ani m-a chemat la promovarea concursului de dans, munceam dublu, ca să câștig banii suficienți să facă ședințele scumpe de balet. A spus că doar prin dans se poate integra în grupul cu celelalte fetițe, așa că am câștigat acei bani. Cursurile erau de fițe, și pe toate fetele de acolo le luau mamele lor, eu eram singurul tată chelios și șchiop. Când a avut nevoie de balerini eram rupt de oboseală, după zece ore de muncă, am condus la magazin și i-am cumpărat. Se stricau des, deci am făcut drumurile la fel de des. Îmbătrâneam mult mai repede, dar fericit. Concursul final a fost uimitor, a câștigat primul loc. Am stat în spate, nu eram bărbierit și aranjat. Eram chelios, purtam ochelari zgâriați și lipiți la margini. Consultul la oftalmolog era scump, iar pentru a-mi lua alți ochelari pierdeam banii pentru o ședință de dans. Aveam hainele ponosite și eram singurul bărbat. Dar m-a chemat. M-a rugat să stau în primul rând.
Însă nu m-a chemat la petrecerea de absolovire. Clasa ei era plină de fete, deci festivitatea a fost plină de rochii și roz, dar eram obișnuit cu chestiile astea. Doar am crescut o fiică!
Nu a fost mare lucru! mormăie cu ochii în farfurie când am întrebat-o de ce nu m-a anunțat. Oricum nu ți-ar fi plăcut, erau doar femei. Era ceva dedicat mamelor și fetelor. Nu te supăra!
Nu m-am supărat. O înțeleg. Am înțeles-o mereu. Și când a început să nu mai vorbească deloc cu mine. Ne salutam și rareori schimbam alte replici. Mâncam singur, mergeam la muncă și făceam duș. Așa se rezuma viața mea. Când îmi era greu, mergeam la Annie. Și îmi era des greu, dar niciodată nu mă plângeam. Annie mă calma. Eram norocos că soția mea moartă avea încă puterea de a mă liniști. I-am povestit că fiica noastră și-a chemat mătușa, care era mai bătrână decât mine, dar care nu era bărbat și care nu șchiopăta la petrecerea roz.
Mi-ar fi plăcut să o văd pe Mary, dar nu era nimic ieșit din comun. Mereu când venea acasă cu prietenele, mă ignora, mă ruga să plec de acasă - și o făceam mereu, nu îmi permiteam să cheltui bani pentru mine, așadar alegeam să stau în parcul de vizavi citind o carte în natură, fie că era iarnă sau vară- sau le chema când eram la muncă. Apoi, când a început liceul, s-a îndrăgostit. A suferit la scurt timp după ce am aflat că Eliot nu era dragostea vieții ei.
De ce nu a fost el alesul?
Am aflat asta din greșeală, când am trecut pe la ușa ei, vorbea tare cu o prietenă. Nu mi-a recunoscut în față niciodată. Nici când am găsit-o plângând în hohote.
Pleacă! Sunt bine! Mă doar burta, nimic grav. Nu e mare lucru.
Și-a revenit cu greu. Nu mi-a permis să o ajut, dar nu m-am supărat. O înțelegeam. Erau chestii de fete.
-Era încă supărată pentru mama ei?
Nu. Mi-am spus că nu. Ea nu mi-a zis niciodată că regretă acuzările. Nu am mai vorbit niciodată despre acel subiect. Nu mai aveam de ce. Amândoi sufeream după mama ei, și vorbeam de Annie doar când eram bine dispuși sau când mergeam la mormomântul ei.
-A fost greu, nu? În al doilea an de facultate la medicină s-a mutat.
Da. Era împreună cu Alex de un an. S-a mutat repede, fără să vorbim prea mult. Apoi, la un an după, s-a căsătorit, dar nu m-a invitat. Nu m-am supărat pe ea. O înțelegeam.
A fost ceva restrâns și s-a întâmplat într-o marți. Erai la muncă. Știu cât ții la job-ul ăla.
Mi-a spus toate astea la telefon. Mă suna o dată pe lună, duminica. Stăteam toată ziua acasă, lângă telefonul fix. Abia așteptam să o aud pe Mary, pe Annie. Aveau aceeași voce. Același păr roșcat lung și ochii arămii. Îmi era dor de amândouă la fel de mult.
-Apoi, spune Tania cu milă în privire, ai primit scrisoarea.
Da. Atunci a fost primul moment când mi-am permis să mă simt pentru un minut ghinionist.
Draga tată,
Vei fi supărat pe mine. Vei fi... de-a dreptul dezgustat. Mă vei urî din toată inima. Eu așa aș face în locul tău.
Îmi pare rău! Am greșit, sunt conștientă că am greșit zi de zi. Am greșit față de tine. Și am obosit! Am obosit atât de rău! Nu mai vreau durere, nu mai vreau suferință. Sper că mă vei înțelege la un moment dat.
Dacă îți va fi vreodată dor de mine... privește cerul. Mă vei, de fapt, ne vei vedea zilnic, la orice oră, de fiecare dată când îți va fi dor de noi. Suntem sus, iar cerul e atât de frumos, tată! Îți va plăcea să te uiți la noi. Nu e urât, așa ca un mormânt. E mereu viu și diferit. Ca mama. Uită-te la el și ne vei vedea. Mai ales la apus, când cerul devine roșiatic.
Nu o lua ca pe o pierdere, tată, ci ca pe un câștig. Tu încă poți privi cerul fără să te doară ochii, fără să vezi doar norii. Încă îl poți vedea de afară. Îl poți privi respirând, dar eu, tată, nu mai puteam. Nu puteam să trag aer în plămâni. Nu mai puteam privi cerul respirând normal. Nu mai puteam să stau pe iarbă să îl văd. Trebuia să stau în pat pe întuneric. Fără geam, fără priveliște. Ca mama.
Știi ce regret? Nici măcar nu am avut ocazia să mă bucur de el pentru ultima oară, așa că tu bucură-te de el în fiecare zi ca fiind ultima când poți să îl vezi. Te rog, fă asta. Te implor!
Uită-te la el. Nu știi când e ultima dată când ești binecuvântat să o faci.
Tată, te rog, când ți-e dor de noi... privește-ne!
Te iubesc!
Mary
-A murit de pneumonie.
Da. La un an după ce soțul ei a părăsit-o. Au divorțat. Apoi a murit. Fiica mea a murit. Iar eu nu am fost alături de ea. Nu m-a anunțat nimeni. Scrisoarea a fost trimisă după ce s-a stins. Nu mi-am luat rămas bun de la fiica mea.
Dar nu eram ghinionist. Încă puteam privi cerul. Ea nu mai putea. Trebuia să o fac acum pentru amândoi. Eu eram încă norocos.
-Te-ai supărat că nu te-a anunțat că era bolnavă? E o boală care își anunță prezența.
Nu, nicidecum! O înțelegeam. Nu vorbeam așa des. Nu eram un tată bun. A durut, a durut rău. Mai rău ca orice altceva. Atunci am înțeles ce înseamnă durerea. Dar am acceptat-o. Trebuia. Mary asta ar fi făcut. Așa am învățat-o. Toată viața asta am încercat să o învăț.
Am înțeles-o.
-Pe tine cine te-a înțeles, Igor?
Dumnezeu. De aceea priveam acum cerul. Pentru că El m-a înțeles. M-a ajutat. Eram norocos! Alții nu L-au găsit. Eu L-am găsit. Iar acum, când cerul era la apus, jumătate înnorat, prevestind o furtună depărtată și jumătate senin și roșiatic. Era așa frumos! Iar eu am ales să văd partea senină, nu cea plină de nori.
-Igor? Cine te-a înțeles?
Nu o priveam. Aveam ochi doar pentru fetele mele. Eram legat de pat, în spitalul de boli mintale. Femeia era obligată să vină aici săptămânal. Nu înțelegeam de ce. Nu i-am mai vorbit de la prima ședință. Ea îmi pune întrebări, dar eu nu îi răspund, decât în gând. Va renunța în curând. Eu nu aș fi renunțat la pacienții mei, dar eu eram terapeut, ea e psihiatru. Totuși prefer să o numesc terapeut. Mă ține întreg la minte. Până la urmă nu am făcut ceva atât de grav încât să merit unul. Nu am încercat să mă ucid, nici să ucid pe cineva. Doar cred că am luat-o razna. Cu toții o luăm, doar că la unii se vede, la alții mai puțin. La mine s-a văzut. Ironic, a fost prima oară când m-a văzut cineva. Când am avut o criză la muncă. La scurt timp m-au declarat nebun și am fost internat aici de frații mei. După cum am zis, durerea era o nenorocită și nu m-a uitat niciodată! Iar nebunia mea nu stă în ce gândesc, ci în ce-am fost nevoit să simt fără să cedez.