Fericirea nu e întotdeauna zgomotoasă sau grandioasă. Ea nu vine mereu în aplauze sau în izbucniri de bucurie. Uneori, se ascunde în gesturi mici, aproape invizibile: un zâmbet neașteptat, o rază de soare care pătrunde printr-un geam prăfuit, mirosul lemnului umed după ploaie. Fericirea adevărată e delicată și nu poate fi forțată. Ea se naște în momentele în care accepți durerea și pierderea, dar alegi totuși să vezi ce rămâne: râsul unui copil, căldura unei mâini întinse, culoarea unei pânze proaspăt pictate. Darul de a trăi nu stă în cantitatea de ani, ci în intensitatea cu care îi trăiești. Și, uneori, un suflet mic poate să-ți arate cum să apreciezi fiecare clipă, cum să vezi lumina chiar și atunci când credeai că totul e întuneric.
Am vrut să mă sinucid.
Soția mea tocmai se recăsătorise. Fosta soție. După doi ani de la despărțire în care am așteptat să se întoarcă, să spună acele două cuvinte care ar schimba întreaga mea lume. Dar nu s-a întâmplat. Nu s-a întors, nici măcar nu m-a mai privit în ochi când ne-am regăsit ultima oară în fostul oraș în care am copilărit, ci pur și simplu mi-a ignorat prezența, de parcă eu nu am fost în viața ei nicicând. Devenisem acel nimeni pe care îl îngropi în colțul minții tale, uitându-l. Și mă întreb cum ea a reușit să mă dea uitării, în timp ce eu am petrecut aceste șapte sute treizeci și șase de zile gândindu-mă necontenit la ea. O visam, îi auzeam glasul prin casă și îi simțeam palma peste a mea când disperarea mă copleșea. Era acolo, undeva în mintea și în sufletul meu, hoinărind fără oprire, în timp ce eu devenisem un chip într-o mulțime de necunoscuți pentru ea.
Este adevărat că ne-am căsătorit în pripă. Voia să fugă de părinții ei, care erau destul de stoici și stricți, iar eu fusesem singurul refugiu posibil. În unele certuri îmi amintea că eu am fost doar un om care a salvat-o, nu iubitul ei. Era tânără și falită, iar eu reprezentam un plan prin care ea ar supraviețui departe de părinții ei. Nu o credeam niciodată! Era soția mea, trebuia să mă iubească. Cuvintele ei erau doar spuse la nervi, nu cu adevărat simțite. Și eu mai spuneam bazaconii pe care nu le credeam uneori, așa trebuia să fi și în cazul ei.
Așa am crezut până când a plecat de acasă. Mi-a lăsat un bilețel pe blatul mobilei din sufragerie în care scrie într-un mod total necaracteristic ei – cu stângăcie, înclinat și chiar cerneala neagră întinzându-se pe foaie. Spunea în câteva cuvinte că îi pare rău și că așa e cel mai bine.
Nu am crezut-o, doar urma să se întoarcă. Era o ceartă, o despărțire de câteva zile.
Apoi au apărut actele de divorț. Erau pe biroul meu. Le-am semnat cu greu, după câteva zile.
Nu a fost nevoie să ne întâlnim la tribunal pentru că divorțul s-a încheiat pe cale amiabilă, deci am pierdut posibilitatea de a întâlni-o pentru ultima oară.
Iar apoi am aflat că s-a recăsătorit în alt stat cu un miliardar.
Vestea m-a lovit cu duritate. Incapabil de a mă refugia în vicii, trăiam zilnic cu dorința de a dispărea. Mă trezeam deprimat și priveam pereții căutând un răspuns. Îmi dădusem demisia și trăiam în cabana părinților mei pentru că nu plătisem chiria. Viața mea se năruia în timp ce viața ei înflorea.
Îmi uram viața. Până într-o zi...
Podul din fața cabanei era singurul loc în care mă refugiam când durerile de cap mă acaparau. Stăteam aplecat peste bara de lemn, privind lacul uriaș. Aveam un pahar în mână, din care sorbeam ceaiul cald când îmi aduceam aminte.
-Știați că sticla este tot un lichid?
O fetiță scundă, cu părul șaten prins în două codițe strâmbe. Rochița roșie îi atingea genunchii pali. Ochii ei verzi străluceau. Era fetița din cabana vecină. Știam familia Jonson din vedere, însă nu le-am vorbit niciodată.
Ridic din umeri:
-Zău?
Aprobă din cap frenetic.
-Este un lichid suprarăcit! chicotește ea. Înghețat.
Mormăi drept răspuns. Fetița se apropie.
-Sunteți periculos? șoptește.
O privesc cu coada ochiului. Are limba scoasă între buze și o încruntătură între sprâncene.
-Dacă răspund afirmativ, pleci?
Stă o secundă pe gânduri, apoi spune răspicat:
-Nu!
-Atunci, adaug oftând, nu, nu sunt.
Fetița scoate un țipăt fericit care nu e deloc de ajutor durerii mele de cap.
-Mami zice să mă feresc de oamenii periculoși, dar tu nu ești, deci acum suntem prieteni. Eu sunt Lou, continuă ea repede, de la Louisa, prefer totuși să mi se spună Lou.
-Câți ani ai? murmur.
-Zece fără zece zile.
Zâmbesc vag.
-Tu cine ești?
Ridic din umeri.
-Tom.
Fetița se învârte în jurul meu.
-De ce stai singur mereu, Tom? Te văd de la geam.
-Așa m-am obișnuit.
-Asta nu înseamnă că vă place, domnule Tom. Să stați singur... mă refer.
-De unde știi? spun iritat.
Se oprește brusc și îmi face semn să mă aplec.
-Dacă ai ceva de spus, spune cu voce tare.
-E secret, murmură oftând enervată, nu așa funcționează lucrurile, Tom!
Eram confuz.
-Prietenii își spun secrete, iar ele rămân doar între ei. Mama zice că toate secretele sunt porumbei.
-Mama ta zice multe...
Mă calcă zdravăn pe degete. Tresar.
-Louisa!
-Lou, mă corectează, prefer Lou.
-M-a durut.
-Și pe mine mă doare că nu vrei să îmi asculți secretul.
Ochii ei triști mă fixează. Mă aplec oftând.
-Știu că nu îți place să stai singur pentru că nici mie nu-mi place să stau singură în spital, dar nu îi spun mamei pentru că aș supăra-o. Am supărat-o destul cu inima mea leneșă, deși nu mi-a spus niciodată...
-Inimă leneșă...?
Mă scuipă când își duce degetul peste buzele albe și suflă în semn să tac. Îi văd lipsa dinților din față.
-Secretele se spun în șoaptă!
-Scuză-mă, mormăi și mai derutat.
Zâmbește.
-Cum adică inimă leneșă? șoptesc apoi.
-Doctorul zice că uneori uită să bată, ca și cum ar dormi. Și obosește repede!
Îngheț.
-N-am voie să alerg prea mult, nici să mă enervez. Mama zice că trebuie să îmi păstrez energia pentru lucrurile frumoase. Este stricată, adaugă cu un deget pe bărbie, e ca o pompă care se strică încet. Poți să o repari o vreme, dar într-o zi nu mai merge deloc. Pentru că inima e prea obosită să împingă sângele cum trebuie.
Tăcerea se prelungește și fetița își trage de tivul rochiei, apoi mă privește în ochi, șoptind:
-Știi ce cred eu, domnule Tom? Că inima nu este făcută să bată, ci să simtă. Dacă uiți să simți... e ca și cum ai lăsa-o să doarmă pe veci.
Rămân nemișcat. Cuvintele ei mă ating.
-Știu că nu vă bucurați de singurătate. Știu că inima dumneata doarme de prea mult timp. Poate că doctorul Jack ar trebui să o trezească pe a ta. Eu nu am nevoie pentru că o țin trează pe a mea cu oamenii, culorile și peisajele pe care le admir.
Zâmbește.
-Tu cu ce o ții trează pe a ta?
Înghit în sec, îndreptându-mă.
-Nu știu, răspund privind spre lac.
-Atunci, chicotește ea, descoperă! Descoperă ce te face fericit cât mai ai timp.
Agață de bara podului.
-Eu nu mai am mult timp. De aceea zilnic mă bucur de vreme, deși uneori plouă, pentru că mama zice că atunci Dumnezeu dă viață florilor ofilite, ca mine! Mă bucur de zâmbetul și îmbrățișarea mamei care e atât de caldă! Mă bucur chiar și când mă doare inima, pentru că îmi amintește că încă luptă. Încă bate.
Mă privește cu speranță:
-Asta este dovada că încă trăiesc, nu-i așa?
Îmi feresc ochii. O durere vagă îmi cuprinde pieptul.
-Nu mi-e frică, să știi. O să adorm într-un vis frumos pentru veșnicie. Ca... Frumoasa Adormită, doar că nu mă va trezi un prinț. Dar mi-e teamă că mama nu o să mai râdă după. Mereu o văd noaptea, plângând după fiecare consultație. Cine o să aibă grijă de ea după ce eu plec? Tata ne-a părăsit de mult. Nu mi-l amintesc.
Ochii i se umezesc, oferind verdelui o nuanță vie.
-Nu mai avem pe nimeni, se smiorcăie ea, eram dintotdeauna noi două contra tuturor. Ce se va face singură?
Îmi strânge mijlocul plângând ușor.
-O s-o doară și pe ea inima, domnule Tom. Poate mai tare decât pe mine.
O îmbrățișez și eu cu lacrimi în ochi.
-Va fi bine, Lou. Tu o vei vizita mereu doar că altfel. Prin ploaie, vânt și culorile cerului. Ea te va simți și... într-o zi va zâmbi din nou.
Fetița ridică ochii spre mine, iar seninătatea din privirea ei îmi frânge inima.
-Promiți că o să ai grijă de ea?
Ezit, dar șoptesc într-un final:
-Promit.
Se desprinde de mine.
-Atunci pot să plec liniștită.
Își șterge lacrimile repede.
-Pe mama o cheamă Olga, e blondă și scundă. Stă vizavi.
-Bine, șoptesc.
-Acum e supărată pe mine.
-De ce? spun speriat.
-Pentru că mi-am cerut scuze că nu sunt un copil normal, sănătos. A spus că se simte jignită pentru că eu cred că ar fi vrut un alt copil. Am ieșit afară să culeg flori. Așa mă va ierta. Apoi te-am zărit pe tine. Un om supărat și singur.
Zâmbesc îndurerat.
-Încă ești trist? spune privindu-mă.
-Nu, răspund hotărât, nu am de ce. Nu am dreptul.
Râde cu surâsul știrb.
-Când o să simți iar că nu ai pentru ce trăi, caută ceva frumos în jurul tău. Chiar și cel mai mic lucru... pentru că acolo se ascunde Dumnezeu. Eu îl caut în fiecare zi, și mereu îl găsesc.
Ridică din umeri. Stăm în liniște câteva momente.
-Pot să îți mai spun un secret? șoptește cu un rânjet viclean.
Mă aplec.
-Doar dacă îl zici în șoaptă. Cineva înțelept mi-a spus că doar așa se spun secretele.
-Eu ți-am spus! sare ea chicotind. Eu, Lou!
-Da, da, râd eu.
-Dacă te fac pe tine să râzi, o vei face și pe mama, pentru că râsul e contagios, știi? Așa că poate o să rămână ceva din mine aici. În tine. În ea. În râsetele voastre.
O lacrimă mi se scurge pe obraz. Fata se apleacă și îmi șoptește la ureche.
-Oamenii nu mor când inima li se oprește, mor când nimeni nu își mai amintește de ei. Eu nu vreau să mor. Așa că păstrează-mă în amintirile tale fericite.
Mă strânge în brațe și eu o ridic. Chicotește. Când o așez pe pod îmi prinde mâna.
-Vii la cină pe la noi. Vreau să o cunoști pe mama înainte să plec.
Ezit, dar ochii ei plini de speranță mă înmoaie.
-Sigur.
Zâmbește larg.
-Lou, știi că ești un copil extraordinar?
-Sunt doar un copil cu o inimă leneșă și o listă scurtă de zile. Dar până le termin vreau să fac ceva bun cu ele.
-Ceva bun?
-Da, spune repede, să te învăț să vezi din nou frumosul. Pentru că, dacă te ajut, o să trăiesc și eu un pic mai mult. Prin ochii tăi.
S-a stins trei luni mai târziu. A fost cea mai tristă zi din viața mea, dar pentru că a fost vorba despre Louisa am reușit să zâmbesc. Primele luni au fost grele, atât pentru Olga, cât și pentru mine. Am reușit să câștig iar bani, deoarece am început să pictez, iar tablourile se vindeau foarte bine. La doi ani de la moartea Louisei, Olga și cu mine ne-am căsătorit. Avem acum un băiețel, pe care îl cheamă Heart. O sărbătorim pe Lou în fiecare an și plângem după ea de fiecare dată când plouă. Însă ne bucurăm și de viață, pentru că cineva ne-a zis cândva că viața este o listă de zile. Trebuie să ne bucurăm de ea până ajungem la capătul ei.
Îmi amintesc și acum, după zece ani, ultimele cuvinte pe care mi le-a spus micuța Lou:
-Tom... dacă o să pictezi vreodată ceva pentru mine, promite-mi că o să pui acolo și un strop de râs. E contagios. Va bucura toți privitorii.
Interviul meu se încheie cu această replică. Galeria mea de artă tocmai s-a deschis, iar povestea din spatele ei tocmai a fost spusă. Se numește „Râsul în culori” și piesa centrală este o fetiță fără dinții din față care râde cu lacrimi pe un fundal de ploi. Privitorii chiar au surâs la vederea ei, pentru că râsul este contagios, știați?